Trăiri cu iz de dor

Scriu aceste rânduri de acasă. De la mama și de la tata. De fiecare dată când vin aici, mă simt liberă, ca și când tocmai am auzit clopoțelul care anunță sfârșitul orei de matematică. Aia îmi dădea mie dureri de cap în gimnaziu.

Așa mă simt și acum, am lăsat în București toate bătăile de cap și mă bucur de liniștea de pe uliță. Aici, mă bucură chiar și noroiul de pe cizme. Pentru că are sens și miros de amintire.

Zâmbesc nostalgic la cei doi copii „din vale” pe care îi văd că bat biciul. Pe vremea mea, erau cel puțin zece viteji care își testau la unison instrumentele pentru colindatul din 31. Acum, nu mai sunt la fel de mulți. Au plecat în Spania, la părinți. Nu știu dacă au luat și plugușorul cu ei.

Inspir, expir. Miros de frig, de aer curat. E mirosul meu preferat, dar rar îl găsești în București. Și oricât s-ar chinui Chanel și Dior, aroma aceasta e imposibil de reprodus. Nu o vei gasi în celebrele parfumerii nicicând, are exclusivitate pentru mediul neinvadat de  tehnologie și modern.

Aud cocoșul cântând. Și-mi amintesc cum încercam, în copilărie, să fac diferența. Adică, atunci când veneam de la școală, trebuia să dau de mâncare puilor. Și pentru a mă asigura că ei vor simți că sunt hrăniți de mine, le făceam ceva… sofisticat. Tradiționalului mălai cu apă, îi adăugam miez de pâine, semințe de floarea soarelui, troscot tocat fin. Cred că intuiam încă de pe atunci un fine-dining al scurmătoarelor.

Câinii mă latră. Cei doi pe care îi au părinții mei acum sunt fii Bellei, cățelușa pe care o aveam în urmă cu vreo 10 ani și pe care o botezam după numele unui personaj din H2O, serialul adolescenței mele. Însă, ea s-a prăpădit, iar odraslele ei nu sunt prea familiare cu mine. Ca să nu zic familiale. 🙂

În pivniță, nu s-a schimbat nimic. Pe lângă rafturile cu compoturi și gemuri în cantități greu de doborât într-un an, mai sunt și veșnicele ziare pe care sunt puse tot felul de fructe și flori la uscat. Pentru ce? Pentru diverse boli. De unde știu? De la mama. De unde știe ea? Din Asul Verde. Mereu scrie în ăla despre aceste binefăcătoare ale naturii pe care e mai bine să le ai decât să nu.

Mama e tot în bucătărie, toacă legume pentru 10 litri de ciorbă. Nu știu dacă a uitat sau nu vrea să accepte că acum mai locuiesc doar ei doi acolo, însă ea continuă să facă mâncare ca și când ar avea de hrănit armata de spiriduși a lui Moș Crăciun.

Unde-i tata? Sigur nu în casă. Greu îl prinzi în interior. Indiferent că-s 40 de grade cu plus sau 20 cu minus, el își găsește de lucru afară. Întotdeauna e ceva de făcut. Și dacă nu e, îți cauți.

Încă am pe pat cele două pernuțe albastre cumpărate de când eram în clasa a X-a. Și încă nu vreau să mă despart de ele. Le-am cumpărat în vremea în care urmăream Rebelde, iar fetele de acolo aveau tot de felul de ursuleți puși lângă pernele de pe pat. Eu am vrut să combin utilul cu placutul și am cumpărat perne cu ursuleți.

Mi-e dor de tot ce înseamnă copilărie, mi-e dor de viața în care grija de a doua zi însemna doar tema de la algebră. Și zâmbesc. Pe vremea acelor vremuri, tema aceea mi se părea balaurul cu șapte capete. N-aveam habar că urma să întâlnesc personaje realmente hidoase. Mi-e dor să îmi pregătesc sacoșa pentru colindat. Mi-e dor să îmi pun bănuții adunați într-o căciula și să îi număr de zece ori pe zi, nu pentru a le afla numărul, ci pentru a mă asigura că toată lumea știe că eu i-am câștigat. Aș zice cu „sudoarea” frunții, deși nasul imi fusese înghețat, iar bocancii plini cu zăpadă. Mi-e dor să merg la săniuș și să stau până când frigul se transformă-n durere. Mi-e dor să mă rog pentru dimineți în care să descopăr casa sub nămeți. Ruga o făceam întotdeauna în șoaptă, tata nu ar fi fost prea încântat să o audă, doar el era cel care trebuia să ia curtea la lopata. Mi-e dor să plâng de ciudă că neaua e prea moale și nu poate să dea viață omului de zăpadă. Mi-e dor să am promoroacă pe fular. Mi-e dor să ascult cel mai frumos cântec al iernii, zăpada scârțâind sub picior. Mi-e dor să îmi spună mama: „Bucură-te de anii aceștia, că-s cei mai frumoși.” Dar nu mi-e dor de faptul că niciodată n-am inteles și m-am grăbit să cresc.

Afară parcă încearcă să cadă câteun fulg. E singurul lucru care mai lipsește pentru întregirea atmosferei. Că nimic nu-i mai frumos decât luna decembrie la sat.

Pregătirile pentru sărbătorile lunii se fac, în primul rând, cu sufletul. Agitația de aici are loc în bucătărie, nu în mall. Alimentele se aduc din cămară, nu din raftul hipermarketului francez. Mâncarea de aici are gust și miros de sănătate, nu de „arome identic naturale”. Darurile oferite în această luna sunt realizate manual sau cumpărate cu efort. Îmi place de Moș Nicolae din mediul rural pentru că el încă aduce portocale și șosete. Nu gadgeturi. Nu chestii sofisticate. Nu lucruri care ne îndepărtează de oameni. Ci o mandarina ale cărei felii le  împarți cu sora ta, iar mirosul cojilor cu întreaga casă. Îmi place de Moș Crăciun de aici pentru că te învață să fii modest și cumpătat. Nu îți aduce toată lista din scrisoare, te pune să stabilești care-i prioritatea ta și să înțelegi că nu e suficient să bați din picior pentru a primi totul pe tavă. Mi-e dor de Moș Crăciunul copilăriei mele care nu venea oricum, ci doar după ce te condiționa să mănânci și gălbenușul oului. Mi-e dor de carioca rămasă fără culoare cu care mă chinuiam să îi scriu, după ce îi mai intensificam nuanța pe vârful limbii, un bilet pe care să i-l las sub brad cu: „Mulțume”. SC-ul rămânea pentru anul următor. Mi-e dor.

paper-68828_960_720_copy

 

Anunțuri